Pierre Abélard – Etica

 

Pierre Abélard

Prolog

Virtutea este un obicei[1] care arată înclinaţia spre a face lucrurile bune, în timp ce viciul arată inclinaţia către a face lucrurile rele. Acest lucru este valabil atât în ceea ce priveşte spiritul, cât şi în ceea ce priveşte trupul, de exemplu când vorbim de încetineală/iuţeală, şchiopătat/mers drept, orbire/vedere. În cazul spiritului vorbim de dreptate/nedreptate, laşitate/tărie de caracter, nestăpânire/cumpătare.[2]

I

Nu toate viciile sau virtuţile spiritului constituie un temei pentru a-l critica sau pentru a-l lăuda pe cel care le are. Memoria bună, de exemplu, este o virtute a piritului, iar opusul ei este a fi uituc, dar niciunul dintre acestea nu pot sta pentru lauda sau critica unei persoane din punct de vedere moral.[3] Când vorbim de vicii ale spiritului “care ne dovedesc înclinaţi spre făptuiri rele”, atunci vorbim într-adevăr de lipsa de moralitate.

II

Trebuie deosebit viciul de păcat, dar şi păcatul de făptuirea rea. Înclinaţia spre mânie este un viciu şi se află în sufletul omului chiar şi atunci când el nu este propriu-zis mânios.[4] Oamenii pot totuşi să se stăpânească şi chiar dacă au prin firea lor acest viciu sau altul ei reuşesc să nu ajungă la păcat.

III

Păcatul este consimţirea la a face lucrurile rele la care îndeamnă viciul. Păcatul înseamnă dispreţ faţă de Dumnezeu, jignirea Lui. Păcatul este săvârşit fără ca voinţa de a face răul să fie prezentă. Păcatul nu este voluntar, căci el implică dispreţul lui Dumnezeu faţă de noi şi pedeapsa Lui dreaptă pentru răul comis. Noi vrem doar să ne bucurăm de plăcerea pe care o implică păcatul, dar nu vrem păcatul în sine, căci nu vrem să fim dispreţuiţi şi pedepsiţi de Dumnezeu. Păcatul presupune consimţirea omului la ceva ce ştie că îi este interzis de Dumnezeu, dar nu înseamnă neapărat şi făptuirea acelui lucru, căci făptuirea lui poate să se producă şi dacă omul nu ştie că îi este interzis, iar atunci nu-l putem învinovăţi.

IV

Există nu doar oameni, ci şi demoni care ne îndeamnă la păcat.

V

Făptuirea păcatului este pedepsită mai mult decât păcatul însuşi chiar şi atunci când făptuirea este fără vină, ca o măsură preventivă, pentru a-i face pe oameni să fie prevăzători.

VI

Păcatele sunt ale sufletului, dare le provin fie din viciile spiritului, fie din viciile trupului.

VII

O făptuirea rea trebuie corectată mai curând decât vina sufletului, care de altfel poate fi ascunsă. Oamenii trebuie însă să vadă că o făptuire rea este pedepsită, pentru a se feri de la a o comite la rândul lor. De fapt, pentru unele păcate mai mici, în care vina nu e cea mai mare, se aplică totuşi pedepse mai mari din prudenţă, pentru a preveni făptuirile rele pe care le implică ele.[5] În timp ce Dumnezeu judecă perfect drept şi are în vedere vina sufletului, oamenii judecă mai curând în funcţie de efectele/consecinţele făptuirilor rele, chiar dacă nu aşa este cel mai drept. Justiţia umană însă vrea în primul rând să prevină făptuirile rele, nu să dea pedeapsa cu adevărat cuvenită în funcţie de vina sufletului.[6] Dumnezeu nu se uită la efectul faptei rele, ci la intenţia care a stat la baza ei.

VIII

Pedepsirea şi recompensarea făptuirilor rele şi respectiv bune reprezintă o bună metodă de a face oamenii să se ferească de primele şi să le facă pe celelalte.

IX

Unii susţin că un bine adăugat la un alt bine conduce la un bine mai mare, mai bun decât diecare dintre acestea care îl alcătuiesc. Nu este însă adevărat nici în cazul făptuirilor bune adăugate la intenţiile bune şi nici în cazul unirii lui Dumnezeu cu omului. Dumnezeu şi omului nu formează ceva mai bun decât Dumnezeu singur. Nu putem spune că Isus, care este şi divinitate şi om, este mai bun decât Dumnezeu singur.

X

Pe baza a ceea ce s-a spus în capitolul anterior se poate adăuga că o intenţie bună adăugată la o faptă bună nu justifică o recompensă mai mare.

XI

O intenţie bună este bună în sine, pe când o făptuire bună este astfel datorită intenţiei ce stă la baza ei.

XII

Intenţia bună este numită astfel pentru că aşa este, nu pentru că aşa pare.

XIII

Păcatul este numai împotriva conştiinţei, adică atunci când se consimte “la ceva despre care se crede că nu trebuie consimţit.” Dacă cineva lucru fapte un lucru pentru că el crede că Dumnezeu vrea să facă acel lucru, acea persoană nu are vină, nu păcătuieşte faţă de conştiinţa sa.

XIV

Când vorbim de păcat nu putem exclude vina. “Păcat trebuie numit ceea ce constă în vina nepăsării dispreţuitoare”.

XV

Există păcate de iertat, mai uşoare, şi păcate condamnabile, mai grave. Este imposibil să trecem prin viaţa fără să avem păcate.

XVI

Păcatele grave trebuie ocolite mai mult decât cele de iertat, ele atrăgând pedepse mai mari şi un dispreţ mai mare al lui Dumnezeu.

XVII

Ne putem reabilita în faţa lui Dumnezeu după jignirea produsă prin păcat prin trei modalităţi: “căinţa, mărturisirea, împlinirea dezvinovăţirii”.

XVIII

Căinţa trebuie să fie în legătură cu jignirea adusă lui Dumnezeu şi cu iubirea faţă de Acesta, nu în legătură cu teama de pedeapsă.

XIX

Căinţa rodnică este cea izvorâtă din iubirea de Dumnezeu, pe când căinţa stearpă porneşte din teama de pedeapsă.

XX

Orice păcat trebuie urmat de căinţă rodnică, nu se poate ca numai după unele păcate o persoană să se căiască, iar de altele să nu îi pară rău.

XXI

Dacă cineva se căieşte pentru un păcat şi devine demn de viaţa veşnică, dar apoi cade din nou în păcat, este firesc să nu mai fie răsplătit cu viaţa veşnică.

XXII

Păcate de neiertat sunt cele împotriva Sfântului Duh. Nici chiar blasfemia faţă de Fiul omului (care echivalează cu nerecunoaşterea caracterului superior al umanităţii lui Hristos din cauza slăbiciunii trupului Său) nu este atât de grav precum păcatul împotriva Sfântului Duh. Blasfemia împotriva Sfântului Duh înseamnă a nega bunătatea lui Dumnezeu şi a pune pe seama diavolului toate lucrurile bune care vin de la El.

XXIII

Abélard precizează că o problemă importantă în contextul tematicii “Eticii” se referă la dorinţa noastră de a face ceea ce îi este plăcut lui Dumnezeu. Despre acest subiect autorul a tratat în cartea a treia din “Teologia”.

XXIV

Mărturisirea faţă de Dumnezeu este insuficientă, din moment ce El oricum ne cunoaşte toate păcatele. Oamenii se simt ruşinaţi să îşi mărturisească păcatele şi tot ruşinea este cea care îi opreşte initial de la păcat, gândindu-se la dispreţul pe care şi l-ar atrage dacă l-ar săvârşi. Preotul este ca un medic ce oferă îngrijirea adecvată fiecărui păcătos în parte.

XXV

Există cazuri în care mărturisirea nu este necesară, plânsul fiind şi el de ajutor în mărturisirea vinei. Uneori, preoţii dezvăluie ceea ce credincioşii le mărturisesc, iar dacă alt preot nu este disponibil este mai bine ca mărturisirea să fie amânată. Unii preoţi nu se roagă pentru iertarea păcatelor credincioşilor sau sunt atât de imorali încât rugăciunile lor nu sunt ascultate. Alţi preoţi, în schimbul banilor, îi absolvă parţial pe păcătoşi de ispăşirea unei pedepse.

XXIV

În acest capitol descrie calităţile episcopului care l-ar putea mântui pe altul: este bărbatul unei singure soţii, sobru, pur, primitor, nelacom la bani etc. Totuşi, Origene arată că numai Petru putea lega şi mântui, nu toţi episcopii, precum şi cei care l-au urmat pe Petru. Desigur, legarea şi mântuirea trebuie făcute cu dreptate şi în acord cu judecata divină.

 

[1] Aici se observă o influenţă a lui Aristotel.

[2] Filosofia morală a lui Abélard este puternic influenţată şi de Seneca.

[3] Asta nu înseamnă că nu pot întemeia lauda sau critica din alte puncte de vedere.

[4] În mod cert Abélard a preluat aici concepţia aristotelică despre virtute ca dispoziţie habituală.

[5] Aici Abélard le încurcă puţin, pentru că în justiţia pământească, cel puţin din explicaţiile lui, nu rezultă că ar fi pedepsite păcatele, ci făptuirile aferente păcatelor. Din moment ce efectele păcatelor care deja nu mai sunt păcate, sunt chiar făptuiri rele, iar acestea pot de fapt să nici nu fie generate de păcat, ci de ignoranţă, de necunoaşterea faptului că sunt rele, atunci rezultă că sunt pedepsite consecinţele unor fapte şi nu păcatele în sine. De altfel, Abélard recunoaşte acest lucru în continuare, doar că el amestecă uneori termenii păcat şi făptuire rea, deşi chiar el a insistat asupra distincţiei dintre aceştia.

[6] Ceea ce ar fi oricum o sarcină foarte grea – de a afla vina sufletului. Totuşi, în sistemele moderne de drept, se ţine foarte mult cont de intenţia făptuitorului şi se depun eforturi pentru a înţelege care a fost intenţia sa.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s